Idilă şi promisiune imaginară

 

Sau poate că vacanţa mea n-a fost chiar aşa lipsită de peripeţii cum presupun eu. Pe ultima sută de metrii alergată, sau mai degrabă păşită, la bunica, mi-a apărut un bolovan în cale. Acest obstacol, la început inofensiv, s-a dovedit a fi vinovat de prelungirea repausului meu acasă, în ciuda dorinţei mele de a mă întoarce în jungla în care învăţ. Inconvenientul, întruchipat sub forma unei albine, şi-a lăsat amprenta (în cazul acesta fundul) asupra mea într-un loc sensibil şi... vizibil.

După cum spuneam, cu o zi înainte de întoarcerea acasă, am plecat împreună cu mătuşa  în vizită pe la rude. Gazdele noastre au un băieţel adorabil, pe care am ţinut neapărat să-l revăd. Şi astfel am ajuns în locul cu pricina. Totul a fost bine la început. Liniştea dinaintea furtunii, nu? Eu nu am observat-o, dar se plimba o albinuţă pe acolo de ceva vreme. A bâzâit poporul în număr de 7 muritori, cu mine inclusiv şi a fost motiv de discuţie pentru câteva minute. Am menţionat numărul nostru deoarece, cu câteva minute înainte să plecăm, după vreo 2 ore de şedere, draga noastră eroină s-a îmbârligat în părul MEU. Doar ea ştie cum a reuşit să ajungă acolo, important e că nu părea prea dornică să iasă. M-am chinuit s-o eliberez, m-am flocăit şi mi-am pieptănat cu degetele pletele nu mai lungi de nivelul gâtului. Am ieşit victorioasă din această luptă, dar nemernica mi s-a plantat pe faţă. A durat doar o fracţiune de secundă până să-i trântesc una din fundul grădinii. Reflexele au fost de vină! Şi-a lăsat fundul în faţa mea, cu 2-3 cm mai jos de ochi. M-a durut, usturat şi pişcat, dar a trecut după o vreme. Eram puţin roşie şi umflată, ca muşcătura de ţânţar, nimic mai mult.

Ziua următoare însă, obrazul mi se umflase cu pompa şi era de 3 ori mai mare. Mi-am compresat faţa toată dimineaţa, am făcut o injecţie şi am primit pastile. M-am întors acasă, mi-am şocat mama, căreia îi spusesem că abia se vede şi m-am compresat din nou. Miercuri dimineaţa m-am trezit cu tot ochiul umflat exact ca un balon; păream extra-supra-ponderată la nivelul ochiului drept. Pastilele şi bucăţile de carne îngheţată şi-au făcut efectul şi pe la amiază puteam să deschid pe jumătate ochiul. Mi-a trecut abia pe sâmbătă, când încă eram puţin vânătă. 

 

Deşi am avut o prelungire neaşteptată, am plecat şi cu ceva bun de la bunicuţa. Graţie capacităţii altui telefon şi altui calculator, mi-am primit pozele. Yupiii! Aşa că topicul „mă chinuie talentul” s-a remodelat şi e gata să înfrunte tehnologia!

Nu ştiu a ce arată asta, dar îmi place. ^_^

Are you ready?

Long time no see, lume! Cum o mai duceţi? Mă gândeam de ceva vreme ce-aş mai putea trăncăni şi mormăi (în scris) p-aici, dar sunt cam în pană de idei. Cel puţin, nu una întreagă care să formeze o propoziţie coerentă, cu un amărât de sens.

Iniţial plănuiam să-mi etalez pe aici rănile provocate de aşa zisul meu talent la fotografiat. Am avut o vacanţă destul de plictisitoare, fără evenimente demne de povestit, relaxantă şi seacă. Am lenevit toată ziua, am încurcat lumea şi am lenevit din nou. Dar într-o minunată zi cu soare, m-a izbit o dorinţă atât de adânc şi de dureros încât a trebuit să-mi exersez neapărat capacităţile. Astfel i-am omorât bunicii ’o două flori şi am tras nişte poze nice. Dar datorită incapabilităţii laptopului, rahaticiunii numită bluetooth sau a telefonului meu, transfuzia pozelor în conservă a eşuat. Aşa că acel topic s-a topit încet dar sigur sub splendoarea tehnologiei, care continuă să câştige fiecare meci.

Apoi mă gândeam să-mi expun gândurile privind un anime foarte funny. Se numeşte Beelzebub şi urmăreşte povestea unui tânăr delicvent, bătăuş şi total neinteresat de soarta populaţiei, care din motive stranii, creşte un bebeluş. De fapt, motivele sunt explicate chiar de la început... În orice caz, bebeluşul cu păr verde şi gol puşcă în permanenţă îmi trezeşte sentimentele materne. E pur şi simplu adorabil! Mai puţin când plânge... Pentru că vedeţi voi? Puştiulică e fiu de demon, adică fiul stăpânului demonilor şi când plânge... literalmente te trăzneşte! Dar e o scumpete!

Neeeh?  (~^_^~)

Deşi până aici postul ăsta n-a avut nicio amărâtă de legătură cu titlul, nu vă asigur c-o să aibă prea multă nici de aici încolo. „Are you ready?” e de fapt începutul unei melodii, o şoaptă rostită de o splendoare de băiat, o propoziţie care mă face să rânjesc  atât de instantaneu... Doar o altă obsesie de fapt, care probabil va trece destul de curând...

Here’s the fin. O să-mi adun neuronul de pe unde s-a ascuns să nu-l mai sâcâi la o oră în care ar trebui să călătorească pe tărâmul viselor şi plec la lucruri mai importante. Ca... făcutul ghiozdanului. Şi spălatul pe dinţi. Şiii dormitul.

Good nait!